Există oameni care simt mult.
Și există oameni care pot duce mult.
Nu e același lucru.
Sensibilitatea nu înseamnă fragilitate, iar duritatea nu înseamnă forță reală. Sunt, de multe ori, setări diferite ale sistemului nervos, formate în contexte diferite de viață.
Unii oameni au învățat devreme să simtă. Alții au învățat devreme să suporte.
Copilăria, mediul, stresul timpuriu, felul în care am primit sprijin sau, dimpotrivă, am fost lăsați singuri să ne descurcăm, toate lasă urme nu doar în psihic, ci și în corp. Urme care modifică felul în care ne raportăm la durere, la efort, la apropiere sau la distanțare, în respirație și în mișcare. Tensiuni care ne devin familiare. La un nivel mai profund, corpul își amintește prin celule, prin ritmuri și prin reflexe automate, chiar și atunci când mintea a „uitat” sau a învățat să meargă mai departe.
Există corpuri care au fost nevoite să se întărească. Prin sport dur, antrenament intens, competiție, disciplină. Prin conflicte, presiune, lipsă de spațiu pentru vulnerabilitate. Aceste corpuri devin funcționale, rezistente, eficiente. Pragul durerii crește. Semnalele subtile se estompează. Rigiditatea ajunge să fie confundată cu stabilitatea.
Și există corpuri care au rămas receptive. Care simt repede. Care au nevoie de ritm, de pauză, de acordaj. Nu pentru că nu pot duce, ci pentru că nu vor să se forțeze ca să poată merge mai departe.
De multe ori, vorbim despre duritate ca despre o caracteristică a corpului. Dar ea se reflectă și în personalitate: în felul de a merge mai departe cu orice preț, de a minimiza, de a împinge, de a cere adaptare fără a oferi spațiu.
La fel, sensibilitatea nu este neapărat o sensibilitate corporală. Ea poate aparține unei persoane reglate, capabile să simtă fără să se piardă, să rămână prezentă fără să se închidă, să ducă fără să se forțeze.
În plus… nu doar corpurile sunt cele care intră sau nu în acord, ci persoanele în întregimea lor — cu ritmul interior, cu felul de a simți, de a procesa, de a rămâne deschise sau de a se închide în fața vieții și a celuilalt. Când aceste două lumi se întâlnesc într-o relație, apare adesea un decalaj greu de pus în cuvinte. Deși aceste diferențe se văd clar în corp, ele nu se opresc aici.
Persoana „tare” poate spune: „Nu e mare lucru.” „Hai, mergem mai departe.” „Exagerezi.”
Persoana sensibilă simte: „Nu e loc pentru mine aici.” „Nu sunt văzută.” „Trebuie să mă strâng ca să încap.”
Și, de cele mai multe ori, nimeni nu greșește intenționat. Este o incompatibilitate de sistem nervos, nu un eșec de caracter.
O persoană sensibilă se poate oferi mult într-o astfel de relație. Se poate adapta, se poate întări — și, aproape pe nesimțite, se poate amorți. Puțin câte puțin. Până când corpul spune: nu mai pot trăi așa.
E un tipar relațional, printre altele, pe care l-am trăit și eu.
O relație în care celălalt a dus mult, a tras mult de sine, a fost extrem de antrenat, disciplinat, funcțional. Un corp puternic, tonic, obișnuit cu efortul și cu depășirea limitelor.
În prezența lui, nu m-am putut abandona. Nu pentru că nu era bun sau valoros. Ci pentru că ritmul meu interior nu avea unde să coboare. Am înțeles, în timp, că ceea ce eu numeam „lipsă de sensibilitate” era, de fapt, un prag foarte ridicat al durerii și al efortului. Iar ceea ce el putea percepe ca „fragilitate” era capacitate mea mare de a simți.
Nu a fost vina nimănui. Dar a fost o diferență care a contat.
Nu aveam nevoie de un om „tare”. Aveam nevoie de un om reglat.
Oamenii reglați pot fi puternici fără să fie rigizi. Pot simți fără să se prăbușească. Pot conține durerea altuia fără să o minimalizeze. Un om reglat poate avea un corp antrenat. Poate duce mult. Diferența este că nu își sacrifică sensibilitatea ca să poată merge mai departe și nu confundă rezistența cu a nu mai simți. Are forța aceea care nu se încordează, nu domină și nu distruge, ci își face loc, încet și sigur, exact ca o floare care crește din piatră. Sensibilitatea nu este o greșeală de corectat. Este o prezență care cere, mai întâi, să fie văzută. Apoi respectată. Și, într-un final, întâlnită — atunci când nu mai luptăm cu ea.
Adevărata incompatibilitate nu apare între corpuri diferite, ci între ritmuri interioare diferite. Între un sistem care știe să se regleze și unul care funcționează permanent în depășire de sine. Diferența dintre sensibilitate și duritate nu este una de capacitate, ci de felul de a fi în contact cu sine și cu celălalt.
Iar într-o relație, nu ajustăm doar corpuri sau ritmuri biologice, ci niveluri de prezență, siguranță și deschidere.
Un mic ritual de seară - 7–10 minute pentru acceptare Nu ca să schimbi ceva. Ci ca să spui adevărul fără judecată. Așază-te într-un loc liniștit. Respiră de câteva ori lent - inspir 4-6 secunde, expir 6-8 secunde - lăsând umerii să cadă. Pune o mână pe piept și una pe abdomen. Simte greutatea palmelor tale. Apoi spune, în gând sau cu voce joasă: „Aceasta este structura mea nervoasă.” „Acesta este felul meu de a simți.” „Nu este prea mult.” „Nu este greșit.” Dacă îți vine în minte o relație sau o persoană, nu explica nimic. Doar adaugă: „Nu am fost incompatibili pentru că cineva a fost defect.” „Am fost incompatibili pentru că am funcționat pe frecvențe diferite.” Respiră. Și lasă corpul să se așeze în acest adevăr simplu. Uneori, acceptarea nu cere înțelegere completă. Ci doar permisiunea de a fi exact așa cum ești.
Acest tip de abordare stă la baza lucrului meu în sesiunile individuale și în atelierele de reconectare corporală.
Invitație la reciprocitate
Un jurnal nu se vinde. Se susține.
Dacă acest articol te-a atins, te-a ajutat să înțelegi ceva sau ți-a adus un moment de claritate, poți susține acest spațiu printr-o contribuție voluntară. Scriu aceste texte din experiență vie, în ritmul meu, fără abonamente și fără promisiuni de frecvență. Le ofer deschis, ca pe un spațiu de reflecție și întoarcere către Sine.
Orice susținere este o formă de încurajare care mă ajută să continui. Iar dacă alegi doar să citești și să păstrezi cu tine ce ți-a fost de folos, este la fel de în regulă.
Tag Revolut Business: @regasestearmonia
sau direct Link Plată